Astazi luna imi va vorbi. Nu este vorba decat de un juramant, un juramant ceresc. Privesc in sus. Noaptea neguroasa ma infioara si ma simt patruns de un suflu sinistru, de un flux neprihanit. In perdeaua de stele imi vad impregnate viata si visul, desi aceasta impresie este onirica. Desigur ca luminile imi soptesc, ma admira, ma venereaza, si asta pentru ca eu sunt singurul care le intelege si le impartaseste sihastria si raceala. Tocmai pustietatea aceasta ce ma inconjoara ma corupe, ma face sa cad
intr-o uitare eterna si sa ma simt de parca as fi pierdut o amintire vesnica sau o iubire solemna. Intr-o aura imbietoare si venerabila se iveste luna. Aparitia ei ma adanceste in ganduri. Acum o vad ca pe o ibovnica posesoare de chip de regina si lucire de heruvim. Cu o putere de zeita ma aduce in altarul sau si imi frange genunchii. Ma otraveste cu praful lui Ene si ma arunca in visare. Un vis, apoi altul si inca unul. Acest circuit este juramantul promis. Imi este frig. Tremur. Ma sufoc. Ard. Ma aflu din nou in cadere, insa coroana lastarului vietii ma acapareaza. Rasar din nou si ma hranesc cu iluzii. Inund pamantul cu radacini infestate de jind si neputinta. Mi-e sete din nou de lumina, chiar daca aceasta pofta de absorbtie ma face invizibil. Traiesc ca sa visez, visez ca sa traiesc. Unde e lumina? Unde e altarul?
