Junie

 

"Tineretea este o plutire pe un rau de munte cu mladieri capricioase, sub jocurile de lumini si umbre ale padurilor, cu intarzieri neprevazute si binevenite, cu gandul la bucuria drumului de maine". E ca si ascensiunea anevoioasa a culmilor, a muntilor tineretii, brazdati de neincrederea si aventura precoce a zilei de maine... Totul se intampla ca si cum omul nu ar sti sa inoate normal in oceanul manifestarilor si discrepantelor sufletului sau, inecandu-se astfel in propria'si seceta tarzie. Apa acum se usuca si tot ce sufla in spate nu e decat lumina pagubitoare de dupa eroarea comisa totusi prea timpuriu. Tineretea... cum poate ea oare sa explice sfidator lumii atat de schimbatoare necesitatea atator lucruri pure si triviale deopotriva. Caci intr'un mod original si stupid ea se transfigureaza intr'o nebuloasa senina ce evolueaza progresiv odata cu omenirea actuala, plina de convulsii... Tineretea proclama ratiunea in centrul universului, este dorinta implacabila de pasiune si jovialitate; pajisti de emotii patrunzatoare, nori de gheata imbibati in otrava dulceaga a omenirii, iluzii titanice viscolite de neputinta. Toate sunt tinerete, toate sunt vigoare...
"Tineretea este o perioada minunata a vietii. Ea ne slujeste sa acumulam greselile numite ulterior experienta".

De nestavilit...

E ca in viata, totul se invarte fara scop, fara rascruce si fara iluzia unui "maine". Zburam cu capul inainte prin amalgamul de vise si sperante ce ne indruma viata si nu ne dam seama, dar nici nu ne pasa ce lasam in urma, ce evitam, ce pierdem sau ce vom castiga. Avem ser uman, si asta ne face sa iubim ura si sa mintim adevarul. E ca o implozie ce ne sfasie sufletul atunci cand credem ca lumea ce ne inconjoara transcenda catre universul nostru.
Inghitim vapoare, copaci si stanci, inotam peste paduri, pentru ca, in final sa ne taram inapoi spre viitor, sa ucidem cu mintea tot ce ne zideste, familie, copilarie, nesabuinta; nimeni nu ajuta, nimeni nu cauta raspunsuri, nimeni nu te ridica si nimeni niciodata nu iti va penetra universul, si asta pentru ca fiecare este un vapor, un copac, o stanca.
Sa ne prefacem ca nu exista un "maine", ca traim in eternitate si ca intr-o clipa suntem napaditi de riduri si de "ieri". O iluzie nocturna, un basm plin de grandoare, toate existand in acest cor de ceruri blestemate. Seceta... Umbre impunatoare se spulbera, raze putrede se inrauresc ca un cosmar in namol, dar padurea este acum o floare, ucisa de mojicia unui ocean ce isi pierde stralucirea...
Ridic capul. Privesc in jur. Ma deceptioneaza ceea ce altadata numeam "ideal", "suprem". Ma prabusesc inapoi la pamant. O confuzie infernala ma invaluie si se hraneste din venele mele deja putrezite. Eden? Nicidecum, sunt doar o aparitie...

Coroana de lastar

Copilarie? Da, asa spunem toti, ca suntem copii, ca impartasim si lacrimi si zambete. Copii? Nu, sau cel putin nu ne putem defini astfel. Nu mai putem gasi de mult timp o definitie a propriei persoane. Distanta, praf, orgoliu... Infinita este lumea ce ne inconjoara si ne bombardeaza, dar, in acelasi timp, incompleta. Caci copilul este acum o cale difuza catre dezastru si implinire totodata. Da, incompleta, lipsita de origine, de sens, de concret. Suntem pierduti, imprastiati si ascunsi in spatele a tot ceea ce inseamna etic. Cautam insetati un temei, o baza, un sprijin... Nimic, doar platitudine si opacitate... Stai numai o clipa langa un copil si intelege'i aura inefabila, sau priveste'l in ochi si descopera prizonierul din spatele acelui trup firav. Totul s'a terminat demult, acum e doar e continuare a dezastrului. Nimic nu va mai fi ca la inceput... Copii? Da, suntem niste copii... Suntem mici copii pe langa speranta de a ne extinde universul...

Mucegai

Fugi intr-un suflet... Moartea te boteaza, te domina, te ispiteste...Sfideaza orice norma a putredului si piteste un fir de tarana in ridurile-ti asidue pentru eventualitatea unei renasteri.
Fara rost te-afunzi in ganduri... Un batalion de vise si o legiune de iluzii spulberate in sangeroasa batalie cu existenta, una caracterizata printr-o teribila si nestirbita frustrare...
Inspira adanc, zeu al razbirii, soapte neimpartasite zac acum in amortire, lacrimi sidefii oglindesc acum doar seceta. Un semn, si tot ce are chip se transfigureaza; o clipa, si-o urma de pas ramane artefact; o boare, si lumea renaste iar si iar...
Infima este imparatia astrelor, neobservabila este marturia unei vieti...
...Caci vrem sa strangem un infinit de stele, insa nici cea mai marunta dintre acestea nu ne calauzeste...

Primavara, bulevard al deceptiilor

Si da... Viata merge mai departe... A saptesprezecea primavara se anunta una calda si parfumata. Natura e din nou ingaduitoare cu mizeriile salasluite in om si invie acum parca cu si mai multe rezerve... Stiu, suna prozaic, dar uneori asa isi exprima omul sentimentele fata de anotimpul renasterii, primavara vietii. Ma uit in jur si vad apocalipsa umana cu proprii ochi: flori date pe sub mana, mizerii de simboluri stapanesc inimi. Cum reuseste omul sa distruga tot ce natura a generat candva? Cum este oare posibil ca acest colaps sa stapaneasca un suflet, fie el si asa degradat de umilinta si supliciul la care este supus? Da, un suflet putrezit, expirat, piratat... Cineva spunea ca o viata fara dragoste este ca un an fara primavara. Imi vine atat de greu sa cred asemenea cuvinte, oricat de convingatoare ar fi. Caci omul o sa aiba grija sa epuizeze toate resursele de frumos. Parfumul unei flori il simt in prezent precum al unei iluzii, iar firul alb-rosu leaga acum doar amagiri si niste urme patate, care candva se numeau simboluri. Iti vine sa strigi, sa te zbati, sa tremuri... Nu! Aici ne nastem, aici traim, aici murim. Totul e un algoritm, o schema existentiala. Exista insa un principiu al eliberarii: increderea. Este adevarat ca poate acest lucru nu graviteaza in propria noastra aura si nu se poate materializa, dar este singura arma durabila ce poate penetra acest zid al indiferentei si exilului. Caci da, suntem exilati in propria fiinta. De ce oare posedam doar un singur trup, un singur tel, o singura viata? Curmam puritatea, corupem fericirea, nimicim miracolul... Avem o intraga primavara inainte...

Inhamat la amagire

Port in suflet o disgratie constanta. Stau drept in fata trecerii timpului ca un lastar intr-o furtuna. Desigur, sunt constient de aceasta infamie, incercand totusi sa neg si sa disloc nesatul in fata eliberarii. Poate ca da, poate ca vrem sa zburam, poate ca tot ce ne inconjoara nu e nimic din ce pare a fi, sau poate ca suntem doar obligati sa ne taram, sa trudim, sa ne umilim, pentru simpla necesitate de a ne pastra sangele in clocot. Privesc in sus si prind aripi. Musc nesatul din argintul cerului cu aceeasi ardoare cu care visez, cu care traiesc. Nu pot vorbi despre pasiune decat la acest mod, caci insasi pasiunea este o ratiune ucigatoare. Rarefiez particulele argintii si depasesc prezentul. Vanez salbatic o alta dimensiune a lumii, sunt coplesit de clisee, dar ma infioara absolutul. Imi simt acum degetele crestate de vanturi dubioase. In sfarsit algoritmul imi este pe inteles. Prefer sa sufar in fata desavarsitului, decat a notoriului. Sunt cuprins de o efervescenta coplesitoare. Ma dizolv in absolut si ma pierd intr-o negura dulce si imbietoare. Sunt absorbit in visare si putrezesc in delir. Dar ratiunea ma trezeste, caci sunt inca lucid. Exact. Sunt! Sunt fragil, sunt muritor, sunt banal, sunt aici pentru eternitate, si asta pentru ca sunt acelasi nevazator orbit de aceeasi lume neoriginala.

Lectia de inot

O zi ca oricare alta... Totul e ca un cliseu, napadit poate doar de incercarile zadarnice de a crapa acea gheata a monotoniei. Stau si pun cap la cap unele amintiri, insa rezultatele pe care le obtin ma infioara. Sunt anumite "reguli" ale cotidianului adolescentin, o lista intreaga ce o stiu pe de rost. Ce pacat ca toate acestea degradeaza insusirile unei coloane vertebrale impecabile...
Insa, mai presus de tot si de toate, constiinta te salveaza, caci o personalitate solemna si solida poate reprezenta un real colac de salvare. A te sprijini pe o pluta cat mai rezistenta reduce forta valurilor vietii, care sunt multe si, uneori, iminente...
Existi. Ramai pe picioare. Dar ce picioare! Desi inundate de uscaciune si neputinta, sunt capabile sa penetreze acel zid al scarbei si uniforitatii, al silei si depresiei.
Ce vasta poate fi psihologia umana, cate enigme ale subconstientului poate genera! Asa se nasc filozofii, asa se nasc povestile. Da. Astfel: dintr-o lipsa de initiativa, dar din siguranta ideilor in acelasi timp. Calcam si brazdam nisipul timpului, precum cel al unei clepsidre aflata intr-o continua miscare de rezolutie, astfel ca nisipul se afla intr-o vesnica statornicie, epuizand prezentul.
Rabdare, timpul trece, omul va fi mistuit, altii il vor urma, insa cu certitudinea ca vesnic vor exista noi elemente care sa umple goluri. Haide sa invatam ca talpa mangaie pana, ca un copil naste parinti si cu siguranta mintea umana va putrezi, iar lumea va renaste.