Si da... Viata merge mai departe... A saptesprezecea primavara se anunta una calda si parfumata. Natura e din nou ingaduitoare cu mizeriile salasluite in om si invie acum parca cu si mai multe rezerve... Stiu, suna prozaic, dar uneori asa isi exprima omul sentimentele fata de anotimpul renasterii, primavara vietii. Ma uit in jur si vad apocalipsa umana cu proprii ochi: flori date pe sub mana, mizerii de simboluri stapanesc inimi. Cum reuseste omul sa distruga tot ce natura a generat candva? Cum este oare posibil ca acest colaps sa stapaneasca un suflet, fie el si asa deg
radat de umilinta si supliciul la care este supus? Da, un suflet putrezit, expirat, piratat... Cineva spunea ca o viata fara dragoste este ca un an fara primavara. Imi vine atat de greu sa cred asemenea cuvinte, oricat de convingatoare ar fi. Caci omul o sa aiba grija sa epuizeze toate resursele de frumos. Parfumul unei flori il simt in prezent precum al unei iluzii, iar firul alb-rosu leaga acum doar amagiri si niste urme patate, care candva se numeau simboluri. Iti vine sa strigi, sa te zbati, sa tremuri... Nu! Aici ne nastem, aici traim, aici murim. Totul e un algoritm, o schema existentiala. Exista insa un principiu al eliberarii: increderea. Este adevarat ca poate acest lucru nu graviteaza in propria noastra aura si nu se poate materializa, dar este singura arma durabila ce poate penetra acest zid al indiferentei si exilului. Caci da, suntem exilati in propria fiinta. De ce oare posedam doar un singur trup, un singur tel, o singura viata? Curmam puritatea, corupem fericirea, nimicim miracolul... Avem o intraga primavara inainte...
