Existenta umana intre captivitate si libertate

Intotdeauna mi-am imaginat si am crezut ca fiecare dintre noi este captiv in propria celula, ale carei zabrele le sudam pe zi ce trece. Facand un exercitiu de imaginatie, acest lucru ar parea amuzant, caraghios chiar. Zilnic insa ne afundam practic in propria carcera, pe care tot noi o zavoram. Aceasta carcera releva de fapt monotonia zilnica, actiunile si obiceiurile ordinare sustinute in mod cotidian. Practic, fiecare cearcana, fiecare urma de pas, precum si fiecare gest reprezinta cate o caramida. Puse laolalta, acestea vor forma intr-o zi sfera izolarii noastre ca umanitate. Existenta umana se va afla intotdeauna intr-o oarecare captivitate onirica, doar prin simplul fapt ca noi, ca oameni, ne diferentiem de salbaticie, ca atare de libertate. De multe ori, omul ajunge din nefericire sa se izoleze prea devreme, sa-si zavorasca conceptiile, visurile chiar, apucand pe carari nebanuite, pierzand increderea de sine si personalitatea si renuntand in final la lupta cu vrajmasia unei vieti care oricum, generalizand, tinde catre dezorientare si refuz. Exista anumite inchisori (sufletesti sa spunem) ce vor dainui vesnic si ne vor marca existenta, cum ar fi casatoria, batranetea si chiar simpla prietenie sau legamant social. Noi, ca fiinte umane cu "grad superior de inteligenta", nu vom actiona niciodata intr-un mod demn de o oarecare imbunatatire a traiului, ci vom continua sa ne punem cate o mana in gat, sa ne sufocam pe noi insine si eventual sa ne imbatam cu otrava neputintei si a nepasarii ce ne inconjoara. Si nu uita: "Chiar dacă sunteţi singur în cameră, veţi umple întreaga cameră de iubirea voastră. Chiar dacă vă aflaţi într-o închisoare, o veţi putea transforma instantaneu într-un templu. În clipa în care o veţi umple cu iubire, ea nu va mai fi o închisoare. Invers, un templu poate deveni o închisoare dacă nu este umplut cu iubire" (Simona Enache).