Un, suras, o mangaiere si o picatura de zambet uscat parca pe tenul brazdat de atatea nelamuriri existentiale... Acestea reprezinta cheia bucuriei, o bucurie infantila si poate timida. Dar zambesc, si privind in sus parca vad ziua si noaptea contopindu-se intr-un iluzoriu cer de clestar.
O raza de soare coase un nasture parca in camasa Domnului, pe cand nori limpezi crucifica cerul. Concomitent, nori fumurii ca niste umbre de matase spulbera astrul noptii cu sfasieri mladioase. Cu un ochi vad credinta, iar cu celalalt parca... totul e difuz... De aceea aleg sa ii pun acestuia pecete.
Acum sunt ca un ciclop, dar macar visez, deci traiesc, fiintez intr-o aura blajina a optimismului. Zambesc, ma bucur, o iau de la capat... Invat a umbla, a grai, a ierta... Ma nasc pentru a nu-stiu-cata oara, pentru ca numai asa pot deschide porti pe care altminteri le pot deschide doar in vise. Pot acum simti rasarituri pline de mreje tandre, pot musca din ziduri de piatra, pot inota in desert... Sunt optimist...
Adevarat? Sau poate doar este inca o incercare a subconstientului meu de a ma minti fara ezitare? Ma calmez, desi in mine sunt inca posedat de fericirea prosteasca ce ma domina ca pe o marioneta. Dar nu rezist, caci imi placea cum era inainte, vreau sa ma simt ca un muritor, si nu ca un umilit. Vreau sa simt tot ce simte si cel de langa mine si cel de langa tine.
Poate ca asa trebuie sa fiu, schimbator, cand ascuns in veninul neintelegerilor, cand imbatat cu o fericire parca divina si implacabila... Traiesc clipa, adica ma mint si ma silesc a intelege, ma regasesc cu ceilalti, ma integrez in dogma sociala si fac schimb de suflari... Am inteles, asta imi este pedeapsa, asta ne este supliciul de a exista toti la fel de "fericiti", de a imparti aceeasi carcera a lipsei de originalitate si de a ne invata unii pe altii betia unei vieti iluzorii. Sa ne bucuram, doar traim...
Ce soare innegurat... Toate fapturile zac in boala... Ce durere cotropitoare ma regenereaza? Ce pastaie ocrotitoare ma invaluie? O roua dulceaga ma patrunde si ma invenineaza pe nesimtite... Sunt ca o roca decazuta si intrupata in pamant fara niciun scop... Sunt ca o stavila in calea nimicului...
Clipele izvorasc implacabil, pasarile se ineaca in cer si frunzele se ingroapa facand tumbe in tarana. Sunt scarbit de mediocritatea contemporana ce ma supune supliciului de a ma regasi cu ea... imuabil, perisabil si invechit.
Dar inviu, ma ridic si ma scutur de colb si nepasare, iar in final imi dezmortesc ochii privind in jur si cautand parca sa apreciez o distanta inestimabila intre mine si ceilalti... Am inca acel curaj neinteles sa ii numesc "ceilalti", desi ma regasesc implacabil cu ei, suntem un tot si un nimic in acelasi timp. Ce lucru curios, acest trai impreunat de nimicnicie si faptul ca desi toate fiintele vii se deosebesc prin infinitati de molecule, toti traim unul in celalalt. Obisnuim, ca fiinte umane, sa alegem dintr-un ocean de vise, acel val care ne adapa cu apa cea buna si ne impunge catre liman ca pe o recompensa prestigioasa. De multe ori insa cadem prada desertaciunii socialului si murim in suflet si in minte poate mult prea devreme decat meritam.
Indraznesc sa pasesc lenes prin pustiu, catre un "cineva" care sa imi ofere explicatii, de altfel zadarnice si sa ma consoleze... Absurd, nicidecum nu exista asa ceva; sunt doar eu si farama de speranta, a carei lumina cadaverica imi palpaie parca in pantece. Sunt acelasi eu, acelasi care lupta cu sine pe frontul imaturitatii si ambiguului intru vesnicia dezintegrarii interioare. Nu stiu, nu gandesc, nu traiesc, nu ma regenerez... E doar reverie, totul e iluzoriu; ma reintorc la minciuna in care suntem cu totii supusi sa zacem... Trag peste mine cu unghiile pamantul parca tumefiat de pacat si parca acum ca nu ma mai vad e mult mai bine pentru toti. Da, acum are loc geneza!
Inca imi este incert...
