Copilarie? Da, asa spunem toti, ca suntem copii, ca impartasim si lacrimi si zambete. Copii? Nu, sau cel putin nu ne putem defini astfel. Nu mai putem gasi de mult timp o definitie a propriei persoane. Distanta, praf, orgoliu... Infinita este lumea ce ne inconjoara si ne bombardeaza, dar, in acelasi timp, incompleta. Caci copilul este acum o cale difuza catre dezastru si implinire totodata. Da, incompleta, lipsita de origine, de sens, de concret. Suntem pierduti, imprastiati si ascunsi in spatele a tot ceea ce inseamna etic. Cautam insetati un temei, o baza, un sprijin... Nimic, doar platitudine si opacitate... Stai numai o clipa langa un copil si intelege'i aura inefabila, sau priveste'l in ochi si descopera prizonierul din spatele acelui trup firav. Totul s'a terminat demult, acum e doar e continuare a dezastrului. Nimic nu va mai fi ca la inceput... Copii? Da, suntem niste copii... Suntem mici copii pe langa speranta de a ne extinde universul...
