Uman

 

Fluvii de lacrimi triste sclipesc ȋn depărtare

Şi scâncete-nfundate se pierd ȋn murmurare.

Bat norii a furtună şi-a lor străfulgerare

Ȋneac-orice privire şi orice rǎsuflare.

Ȋntr-o livadă, parcă, mere de sânge coapte

Se spală şi se-mbată şi-aşteapt-o altă noapte...

Cad suliţe din ceruri, grele ca nişte şoapte,

Pe când valul electric transformă smoala-n lapte.

Dar craniul lunii-apare, arzând a agonie

Şi-ncepe-nverşunată a sa ceremonie:

Despică norii râncezi, ce-aduc a fantezie,

Plouă cu umbre moarte, sǎdind epidemie

Copacii-n a lor boală sunt cruci de fildeş aspru

Pe care corbii-n doliu ȋşi plâng dorul sihastru.

Degeaba-n zarea oarbă pâlpâie un albastru,

Căci parc-acum ȋn lume domină doar un astru.

Miraj de stele albe ȋnoată-n depărtare,

Brăzdând agale cerul - pâlcuri de felinare.

Dar unde e coşmarul, ce imuabil pare?

Să fi fost nălucire, să fi fost doar visare?

O boare de lumină sfinţeşte parcă zarea,

Ȋmpărtăşind tot cerul ce-şi cântă alinarea...

Astrul demonic fuge şi-şi curm-acum chemarea

Ȋntr-altă omenire ce-şi merită-ncercarea.

Peste noianul negru cu aur parcă plouă,

Iară pe prund, un graur vesteşte-o lume nouă.

Smoala devine iarbă şi puii ies din ouă,

Ȋnviu salcâmii-n soare, spălându-se cu rouă

Pe cer - un candelabru de vise şi lumină

Cheamă cocori şi berze ȋn mâna lui cea fină,

Copacii tineri saltă din prea-eterna tină,

Iar curcubee zboară, ȋmpletind o cortină.

Un zâmbet hoţ, pe vale, descoperit se lasă;

Zână cu umbra albă, o tânără mireasă

Şi dupa ea, alaiul ce-o face mai frumoasă.

Ce bucurie multă, vie şi furtunoasă!

Un gând, o adiere ȋn a minţii teroare,

Azi suntem zeii, maine - nisip pe fund de mare.

Suntem nimic. Un crin, o boală trecătoare...

Uman să fi fost totul? Uman să fie, oare?...

Pustiit...

Razele coapte de soare cad din cer ca un cosmar,
pe pamantul coplesit umbrele 'nalte dispar.
Vantul lacom si gelos tulbura atmosfera,
parca niciun fir de viata n-ar mai fi pe Terra.

Tarana ametitoare domina-n furtuna,
face miscari ne-ntelese, precum o cadana.
Valuri de vanturi marete curg mereu de-a randul;
Pe campia murdarita tremura porumbul.

Se prevad, ca-ntr-un miraj, magnifici, in zare
muntii falnici si haini, ce dau o strigare
departarii vii, ce-i inalta si care
vrea sa ii transforme-n visuri hipnotizatoare...
 

Iluzia realitatii

Un, suras, o mangaiere si o picatura de zambet uscat parca pe tenul brazdat de atatea nelamuriri existentiale... Acestea reprezinta cheia bucuriei, o bucurie infantila si poate timida. Dar zambesc, si privind in sus parca vad ziua si noaptea contopindu-se intr-un iluzoriu cer de clestar.
O raza de soare coase un nasture parca in camasa Domnului, pe cand nori limpezi crucifica cerul. Concomitent, nori fumurii ca niste umbre de matase spulbera astrul noptii cu sfasieri mladioase. Cu un ochi vad credinta, iar cu celalalt parca... totul e difuz... De aceea aleg sa ii pun acestuia pecete.
Acum sunt ca un ciclop, dar macar visez, deci traiesc, fiintez intr-o aura blajina a optimismului. Zambesc, ma bucur, o iau de la capat... Invat a umbla, a grai, a ierta... Ma nasc pentru a nu-stiu-cata oara, pentru ca numai asa pot deschide porti pe care altminteri le pot deschide doar in vise. Pot acum simti rasarituri pline de mreje tandre, pot musca din ziduri de piatra, pot inota in desert... Sunt optimist...
Adevarat? Sau poate doar este inca o incercare a subconstientului meu de a ma minti fara ezitare? Ma calmez, desi in mine sunt inca posedat de fericirea prosteasca ce ma domina ca pe o marioneta. Dar nu rezist, caci imi placea cum era inainte, vreau sa ma simt ca un muritor, si nu ca un umilit. Vreau sa simt tot ce simte si cel de langa mine si cel de langa tine.
Poate ca asa trebuie sa fiu, schimbator, cand ascuns in veninul neintelegerilor, cand imbatat cu o fericire parca divina si implacabila... Traiesc clipa, adica ma mint si ma silesc a intelege, ma regasesc cu ceilalti, ma integrez in dogma sociala si fac schimb de suflari... Am inteles, asta imi este pedeapsa, asta ne este supliciul de a exista toti la fel de "fericiti", de a imparti aceeasi carcera a lipsei de originalitate si de a ne invata unii pe altii betia unei vieti iluzorii. Sa ne bucuram, doar traim...

 

 

Incert

Ce soare innegurat... Toate fapturile zac in boala... Ce durere cotropitoare ma regenereaza? Ce pastaie ocrotitoare ma invaluie? O roua dulceaga ma patrunde si ma invenineaza pe nesimtite... Sunt ca o roca decazuta si intrupata in pamant fara niciun scop... Sunt ca o stavila in calea nimicului...
Clipele izvorasc implacabil, pasarile se ineaca in cer si frunzele se ingroapa facand tumbe in tarana. Sunt scarbit de mediocritatea contemporana ce ma supune supliciului de a ma regasi cu ea... imuabil, perisabil si invechit.
Dar inviu, ma ridic si ma scutur de colb si nepasare, iar in final imi dezmortesc ochii privind in jur si cautand parca sa apreciez o distanta inestimabila intre mine si ceilalti... Am inca acel curaj neinteles sa ii numesc "ceilalti", desi ma regasesc implacabil cu ei, suntem un tot si un nimic in acelasi timp. Ce lucru curios, acest trai impreunat de nimicnicie si faptul ca desi toate fiintele vii se deosebesc prin infinitati de molecule, toti traim unul in celalalt. Obisnuim, ca  fiinte umane, sa alegem dintr-un ocean de vise, acel val care ne adapa cu apa cea buna si ne impunge catre liman ca pe o recompensa prestigioasa. De multe ori insa cadem prada desertaciunii socialului si murim in suflet si in minte poate mult prea devreme decat meritam.
Indraznesc sa pasesc lenes prin pustiu, catre un "cineva" care sa imi ofere explicatii, de altfel zadarnice si sa ma consoleze... Absurd, nicidecum nu exista asa ceva; sunt doar eu si farama de speranta, a carei lumina cadaverica imi palpaie parca in pantece. Sunt acelasi eu, acelasi care lupta cu sine pe frontul imaturitatii si ambiguului intru vesnicia dezintegrarii interioare. Nu stiu, nu gandesc, nu traiesc, nu ma regenerez... E doar reverie, totul e iluzoriu; ma reintorc la minciuna in care suntem cu totii supusi sa zacem... Trag peste mine cu unghiile pamantul parca tumefiat de pacat si parca acum ca nu ma mai vad e mult mai bine pentru toti. Da, acum are loc geneza!
Inca imi este incert...

 

Reflexie...

O sclipire, o raza nestavilita si o scanteie iminenta... O boare dulceaga ma zgarie si un trandafir de umbra ma invaluie... Reactionez... Amintiri imi picura pe frunte si indraznesc sa ma cutremure... O emotie vie ma zguduie si ma metamorfozeaza... Prind aripi, niste aripi insa putrezite si umede... Ma zvarcolesc din nou in mucegaiul in care am adormit mereu...
O fasie de lumina imi descompune parca nefiresc fiecare farama a trupului si imi impune sa clipesc... Intr-adevar, clipesc, simt, exist... Imoral, necuviincios, lipsit de orice delicatete, dar totusi sunt... Arde pe nesimtite tot ceea ce se afla in mine si tot ce ma inconjoara se transfigureaza...
Bucurie... Zambesc, desi fara voia mea, iar aripile, in dezmortirea lor, se desprind parca din mine, socandu-ma violent... Privesc in sus ca o fiara morbida, iar cerul acela blestemat de rosu ma pofteste la betie. Ma scutur naucit de otrava, iar in dezlipirea mea, frunze de cenusa parca ma chinuie si incearca sa stopeze bestia...
Sunt de nestavilit... Ma inalt catre nicaieri, catre ceva... Aerul acela atat de infestat de uman imi despica pleoapele si imi inunda ochii, de altfel de mult rataciti... Ma transform astfel intr-o ploaie apocaliptica si distrug cu fiinta cer si pamant. Ma scurg din nou si ma impamantez... Zambesc, sunt eu.
Pene sangerande zac acum in amortirea eternului... Prind radacini proaspete, mucezite... Putrezesc, dorm in reverie... Sunt aici, surad... Zambesc...

Junie

 

"Tineretea este o plutire pe un rau de munte cu mladieri capricioase, sub jocurile de lumini si umbre ale padurilor, cu intarzieri neprevazute si binevenite, cu gandul la bucuria drumului de maine". E ca si ascensiunea anevoioasa a culmilor, a muntilor tineretii, brazdati de neincrederea si aventura precoce a zilei de maine... Totul se intampla ca si cum omul nu ar sti sa inoate normal in oceanul manifestarilor si discrepantelor sufletului sau, inecandu-se astfel in propria'si seceta tarzie. Apa acum se usuca si tot ce sufla in spate nu e decat lumina pagubitoare de dupa eroarea comisa totusi prea timpuriu. Tineretea... cum poate ea oare sa explice sfidator lumii atat de schimbatoare necesitatea atator lucruri pure si triviale deopotriva. Caci intr'un mod original si stupid ea se transfigureaza intr'o nebuloasa senina ce evolueaza progresiv odata cu omenirea actuala, plina de convulsii... Tineretea proclama ratiunea in centrul universului, este dorinta implacabila de pasiune si jovialitate; pajisti de emotii patrunzatoare, nori de gheata imbibati in otrava dulceaga a omenirii, iluzii titanice viscolite de neputinta. Toate sunt tinerete, toate sunt vigoare...
"Tineretea este o perioada minunata a vietii. Ea ne slujeste sa acumulam greselile numite ulterior experienta".

De nestavilit...

E ca in viata, totul se invarte fara scop, fara rascruce si fara iluzia unui "maine". Zburam cu capul inainte prin amalgamul de vise si sperante ce ne indruma viata si nu ne dam seama, dar nici nu ne pasa ce lasam in urma, ce evitam, ce pierdem sau ce vom castiga. Avem ser uman, si asta ne face sa iubim ura si sa mintim adevarul. E ca o implozie ce ne sfasie sufletul atunci cand credem ca lumea ce ne inconjoara transcenda catre universul nostru.
Inghitim vapoare, copaci si stanci, inotam peste paduri, pentru ca, in final sa ne taram inapoi spre viitor, sa ucidem cu mintea tot ce ne zideste, familie, copilarie, nesabuinta; nimeni nu ajuta, nimeni nu cauta raspunsuri, nimeni nu te ridica si nimeni niciodata nu iti va penetra universul, si asta pentru ca fiecare este un vapor, un copac, o stanca.
Sa ne prefacem ca nu exista un "maine", ca traim in eternitate si ca intr-o clipa suntem napaditi de riduri si de "ieri". O iluzie nocturna, un basm plin de grandoare, toate existand in acest cor de ceruri blestemate. Seceta... Umbre impunatoare se spulbera, raze putrede se inrauresc ca un cosmar in namol, dar padurea este acum o floare, ucisa de mojicia unui ocean ce isi pierde stralucirea...
Ridic capul. Privesc in jur. Ma deceptioneaza ceea ce altadata numeam "ideal", "suprem". Ma prabusesc inapoi la pamant. O confuzie infernala ma invaluie si se hraneste din venele mele deja putrezite. Eden? Nicidecum, sunt doar o aparitie...