Fluvii de lacrimi triste sclipesc ȋn depărtare
Şi scâncete-nfundate se pierd ȋn murmurare.
Bat norii a
furtună şi-a lor străfulgerare
Ȋneac-orice
privire şi orice rǎsuflare.
Ȋntr-o
livadă, parcă, mere de sânge coapte
Se spală şi
se-mbată şi-aşteapt-o altă noapte...
Cad suliţe
din ceruri, grele ca nişte şoapte,
Pe când
valul electric transformă smoala-n lapte.
Dar craniul
lunii-apare, arzând a agonie
Şi-ncepe-nverşunată
a sa ceremonie:
Despică norii
râncezi, ce-aduc a fantezie,
Plouă cu umbre
moarte, sǎdind epidemie
Copacii-n a
lor boală sunt cruci de fildeş aspru
Pe care
corbii-n doliu ȋşi plâng dorul sihastru.
Degeaba-n zarea
oarbă pâlpâie un albastru,
Căci parc-acum ȋn
lume domină doar un astru.
Miraj de
stele albe ȋnoată-n depărtare,
Brăzdând agale
cerul - pâlcuri de felinare.
Dar unde e
coşmarul, ce imuabil pare?
Să fi fost
nălucire, să fi fost doar visare?
O boare de
lumină sfinţeşte parcă zarea,
Ȋmpărtăşind
tot cerul ce-şi cântă alinarea...
Astrul
demonic fuge şi-şi curm-acum chemarea
Ȋntr-altă omenire
ce-şi merită-ncercarea.
Peste
noianul negru cu aur parcă plouă,
Iară pe
prund, un graur vesteşte-o lume nouă.
Smoala
devine iarbă şi puii ies din ouă,
Ȋnviu
salcâmii-n soare, spălându-se cu rouă
Pe cer - un
candelabru de vise şi lumină
Cheamă cocori şi
berze ȋn mâna lui cea fină,
Copacii tineri
saltă din prea-eterna tină,
Iar
curcubee zboară, ȋmpletind o cortină.
Un zâmbet
hoţ, pe vale, descoperit se lasă;
Zână cu
umbra albă, o tânără mireasă
Şi dupa ea,
alaiul ce-o face mai frumoasă.
Ce bucurie multă,
vie şi furtunoasă!
Un gând, o adiere
ȋn a minţii teroare,
Azi suntem zeii,
maine - nisip pe fund de mare.
Suntem nimic. Un
crin, o boală trecătoare...
Uman să fi fost
totul? Uman să fie, oare?...
