Intotdeauna mi-am imaginat o lume in care eul sa fie centrul ei... O lume in care toate dorintele cu gand pasnic sa se implineasca; ce ar fi daca o raza de soare nu ar incalzi cu blandete doar o suprafata solitara de pamant, ci ar aprinde un vis asa cum o scanteie starneste flacari? Ce ar fi daca un fir de iarba nu ar marca cu cruzimea-i gingasa doar o suprafata solitara de pamnat, ci ar da frau liber incoltirii unei noi sperante?
Cu siguranta ca acum simtim ca tot ce ne inconjoara ne este pe inteles, ca lumea intraga este captiva in plasa noastra de fluturi si ca printr-un zambet dam frau liber jocului. Este normal, toti avem dorinte si vise, sperante si idealuri, pe care acum le simtim cat se poate de veridice, in ciuda imposibilitatii de realizare a multora dintre ele...
O lacrima, un suras, un scancet... toti acesti factori sunt impusi de simpla noastra existenta ce tinde spre perfectiune... O perfectiune ce o ajustam cu trupul, cu sufletul, cu speranta, prin umila noastra impresie a realizarii.
Si nu uita ca speranta nu ne abandoneaza niciodata, ci noi suntem cei care o abandonam pe ea si ca intotdeauna, intr-o situatie dificila, exista cel putin o sansa de a invinge!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu