E ca in viata, totul se invarte fara scop, fara rascruce si fara iluzia unui "maine". Zburam cu capul inainte prin amalgamul de vise si sperante ce ne indruma viata si nu ne dam seama, dar nici nu ne pasa ce lasam in urma, ce evitam, ce pierdem sau ce vom castiga. Avem ser uman, si asta ne face sa iubim ura si sa mintim adevarul. E ca o implozie ce ne sfasie sufletul atunci cand credem ca lumea ce ne inconjoara transcenda catre universul nostru.
Inghitim vapoare, copaci si stanci, inotam peste paduri, pentru ca, in final sa ne taram inapoi spre viitor, sa ucidem cu mintea tot ce ne zideste, familie, copilarie, nesabuinta; nimeni nu ajuta, nimeni nu cauta raspunsuri, nimeni nu te ridica si nimeni niciodata nu iti va penetra universul, si asta pentru ca fiecare este un vapor, un copac, o stanca.
Sa ne prefacem ca nu exista un "maine", ca traim in eternitate si ca intr-o clipa suntem napaditi de riduri si de "ieri". O iluzie nocturna, un basm plin de grandoare, toate existand in acest cor de ceruri blestemate. Seceta... Umbre impunatoare se spulbera, raze putrede se inrauresc ca un cosmar in namol, dar padurea este acum o floare, ucisa de mojicia unui ocean ce isi pierde stralucirea...
Ridic capul. Privesc in jur. Ma deceptioneaza ceea ce altadata numeam "ideal", "suprem". Ma prabusesc inapoi la pamant. O confuzie infernala ma invaluie si se hraneste din venele mele deja putrezite. Eden? Nicidecum, sunt doar o aparitie...
mi-au placut gindurile tale si modul cum li-ai abordat..
RăspundețiȘtergere:)