Inhamat la amagire

Port in suflet o disgratie constanta. Stau drept in fata trecerii timpului ca un lastar intr-o furtuna. Desigur, sunt constient de aceasta infamie, incercand totusi sa neg si sa disloc nesatul in fata eliberarii. Poate ca da, poate ca vrem sa zburam, poate ca tot ce ne inconjoara nu e nimic din ce pare a fi, sau poate ca suntem doar obligati sa ne taram, sa trudim, sa ne umilim, pentru simpla necesitate de a ne pastra sangele in clocot. Privesc in sus si prind aripi. Musc nesatul din argintul cerului cu aceeasi ardoare cu care visez, cu care traiesc. Nu pot vorbi despre pasiune decat la acest mod, caci insasi pasiunea este o ratiune ucigatoare. Rarefiez particulele argintii si depasesc prezentul. Vanez salbatic o alta dimensiune a lumii, sunt coplesit de clisee, dar ma infioara absolutul. Imi simt acum degetele crestate de vanturi dubioase. In sfarsit algoritmul imi este pe inteles. Prefer sa sufar in fata desavarsitului, decat a notoriului. Sunt cuprins de o efervescenta coplesitoare. Ma dizolv in absolut si ma pierd intr-o negura dulce si imbietoare. Sunt absorbit in visare si putrezesc in delir. Dar ratiunea ma trezeste, caci sunt inca lucid. Exact. Sunt! Sunt fragil, sunt muritor, sunt banal, sunt aici pentru eternitate, si asta pentru ca sunt acelasi nevazator orbit de aceeasi lume neoriginala.