Un, suras, o mangaiere si o picatura de zambet uscat parca pe tenul brazdat de atatea nelamuriri existentiale... Acestea reprezinta cheia bucuriei, o bucurie infantila si poate timida. Dar zambesc, si privind in sus parca vad ziua si noaptea contopindu-se intr-un iluzoriu cer de clestar.
O raza de soare coase un nasture parca in camasa Domnului, pe cand nori limpezi crucifica cerul. Concomitent, nori fumurii ca niste umbre de matase spulbera astrul noptii cu sfasieri mladioase. Cu un ochi vad credinta, iar cu celalalt parca... totul e difuz... De aceea aleg sa ii pun acestuia pecete.
Acum sunt ca un ciclop, dar macar visez, deci traiesc, fiintez intr-o aura blajina a optimismului. Zambesc, ma bucur, o iau de la capat... Invat a umbla, a grai, a ierta... Ma nasc pentru a nu-stiu-cata oara, pentru ca numai asa pot deschide porti pe care altminteri le pot deschide doar in vise. Pot acum simti rasarituri pline de mreje tandre, pot musca din ziduri de piatra, pot inota in desert... Sunt optimist...
Adevarat? Sau poate doar este inca o incercare a subconstientului meu de a ma minti fara ezitare? Ma calmez, desi in mine sunt inca posedat de fericirea prosteasca ce ma domina ca pe o marioneta. Dar nu rezist, caci imi placea cum era inainte, vreau sa ma simt ca un muritor, si nu ca un umilit. Vreau sa simt tot ce simte si cel de langa mine si cel de langa tine.
Poate ca asa trebuie sa fiu, schimbator, cand ascuns in veninul neintelegerilor, cand imbatat cu o fericire parca divina si implacabila... Traiesc clipa, adica ma mint si ma silesc a intelege, ma regasesc cu ceilalti, ma integrez in dogma sociala si fac schimb de suflari... Am inteles, asta imi este pedeapsa, asta ne este supliciul de a exista toti la fel de "fericiti", de a imparti aceeasi carcera a lipsei de originalitate si de a ne invata unii pe altii betia unei vieti iluzorii. Sa ne bucuram, doar traim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu